Prolegomene

Vă întreb ex abrupto: dacă aţi fi superman, sau baremi calu’ năzdrăvan al lui Harap-Alb, ori lampa lu’ Aladin, frecată bine, şi vi s-ar cere să desferecaţi pecetluitele taine ale vieţii în faţa ochilor genuini ai unor simpli cetăţeni – oşteni, pescari, teslari, vameşi, filisteni, mineri, discipoli, precupeţi, belferi, ingineri, complotişti etc –, cum aţi proceda ? Iar dacă teribila provocare vi s-ar fi lansat la anno domini 33 – e.g.! –, ce-aţi fi putut face ? Eu zic că n-aţi fi fost mai potenţi ca Nazarineanu’ însuşi ! Iar acesta ştim ce păţi… oops.

Vă mai întreb : ce credeţi, bre, Iahve ăl Mare, patronu’ căprarilor lu’ Israel, fuse oare mai explicit faţă de ciobanu-i Moise – în defularea pecetluitelor taine –, decât fu Messia faţă de pescaru-i Simon Petru ?… Chiar dacă rabbi Anna & Caiaffa sau ceilalţi doctori şi docenţi talmudici n-or să vrea să-mi răspunză, crezându-mă prea mic pentru o aşa întrebare, eu însă cunosc răspunsu’ din Carte… Docţii ar zice perpetuu da… ! şi l-ar răstigni succesiv pe christ, inclusiv pe omologu’ postmodern al acestuia, dacă – doamne fereşte – li s-ar (mai) oferi ocazia…! Ţineţi minte cinci cuvinte: cărturarii e tot ca-nainte… oops.

Ai noştri învăţaţi – ortodocşii şi ei, sau mai ales ei… – n-au nici o îndoială că „veacu’ acesta va trece, dar cuvintele sfintei scripturi nu vor trece”… Rezon…! Însă ce înţeleg docţii prin scriptură… ? Să mă ierte pronia dacă greşesc, dar am impresia că dânşii şi azi interpretează parabolele cărţii ca ciobanu’ Moise sau ca întâiu papă şi popă creştin, Petru… Or, dacă Petru era un frust – şi nu se poate tăgădui acest lucru –, cărturarii sunt oameni cu multă carte… Şi cu toate astea, docţii n-au făcut decât să aglutineze – în două mii de ani de teosofie – chiar şi intuiţia pe care ucenicii din capătu’ unghiului o avuseră despre tainele ferecate… Papii şi popii, cu academiile, conciliile, doctorii şi snobilimile lor, ignoră şi azi că, dacă Domnul ar binevoi să-şi dezvăluie încă o dată secretele, Scriptura-i ar trebui recitită & rescrisă din temelii, fiindcă Domnu’ n-ar mai avea de a face cu hominidu’ Moise şi nici cu anticu’ Petru, ci cu actualu’ Addam… Pariez aşadar că dreptcredincioşii – fixaţi pe canonu’ milenar sau poticniţi în suişurile evilor după evi – ar fugi de noua Carte a Cărţilor ca de ucigă-l toaca… ! Ei ar constata îngroziţi cum o bună parte din cuvintele sacre – pe care le-ar fi vrut asigurate subt munţi de ceară – trec fără jenă în limbaju’ spurcat al computerelor sau (ţineţi-vă bine) în textele fistichii ale unui poet de sfârşit de veac… Să nu-ţi scuipi în sân, măi dragă…?

Mă uitam deunăzi la părintele Ciobotea, de pildă, despre care aflasem că e un un cărturar încărcat de diplome şi nu-mi venea să cred ! Popa al nost, deşi-mi fusese introdus în odaia de lucru prin ochiu’ televizorului şi se răsfrângea într-un fundal în care puteam recunoaşte semnele timpului postmodern, vorbea ca un presbiter al secului I, dacă nu ca un levit de pe vremea moşului Moshe… ”Iadu” şi „raiu”, „dracii” & „vârcolacii”, „îngerii” de diferite nuanţe luminoase, plus alte personificări de gen, plus – să nu uit – „moartea pre moarte călcând”, au fost singurele vreo 30 de cuvinte pe care le-a cădelniţat, cu un frumos glas baritonal, ce-i drept, emeritu gânditor popesc. Nu mi-am făcut nici măcar iluzia că înalt preasfinţitu’ foloseşte afumatele-i cântări drept mască pentru o simbolică mai savantă, din moment ce un teosof oricum mai răspopit ca părintele – dom’ Sorin D al nost’ – ne-a convinsără mai demult că el chiar crede în demoni şi că drăcuşorii seamănă cu viziunile flăcăilor puşi la conovăţ, he…

O să-mi ziceţi: da’ cum o să fie cartea cărţilor asta, nouă, meştere ? Lungă, lată au parfumată… ? Şi Ierou’ ei de Miel va fi, sau de Oţel ? Se va scrie, se va cânta, se va picta, se va calcula ?…Va fi câte ceva din toate astea, voila…! Iar dacă aţi fi în locu’ meu aţi şti că Al Treilea Testament e aproape gata, că mai tot ce a fost să fie – s-a scris, s-a cântat, s-a pictat, s-a calculat…! În definitiv, Cartea Cărţilor este chiar o carte-a-cărţilor şi dacă sfinţii părinţi au dibuit în neamu hebreesc 66 de cărţi pe care au pus canonu’ a două testamente, se vor fi găsind în tot Neamu Omenesc, de la Pillat Pontu încoace, măcar încă atâtea spre a mai tocmi un legământ… Dar vă spun că nu sunt 66, ci 6666…!

Dacă sfântu’ canon fu încântat de-o Geneză pre limba crescătorilor de capre, de ce nu ar înghiţi cosmogoniile lu’ Newton, Einstein, Milne, Lemaitre, Gamow…? Dacă s-au blagoslovit două Cărţi ale Împăraţilor israeliţi, de ce nu s-ar băga în seamă două sute de istorii ale imperatorilor mult mai străluciţi ca aceia…? Dacă s-au uns Cărţile Cronicelor unor triburi arhaice, de ce nu s-ar mirui Cartea Erei Cosmice…? Dacă îngenunchem în faţa Înţelepciunii lui Solomon, cum vom sta înaintea sistemelor lui Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Heidegger, Sartre…? Dacă sorbim divinii Psalmi, nu suferim Divina Comedie…? Dacă sanctificăm Plângerile lui Ieremia, de ce nu am sfinţi şi plângerile lui Shakespeare, Beethoven, Mozart, Leonardo, Picasso, Brâncuşi…? Dacă îi venerăm pe Osea, Ioel, Amos, Obadia, ne scârbim de Cervantes, Goethe, Dostoevski, Mann, Joyce…? Dacă Faptele Apostolilor sunt minunate, faptele apostolilor psihanalizei, geneticii, informaticii – sunt mai prejos…?

O să mă întrebaţi, iarăşi: însă cum vom şti că şi al treilea testament e-n canon, amice ?…Sincer să fiu, habar n-am !… Însă oricum n-o să caz în eroarea pe care a comis-o Benn Pandhera atunci când a zis: „Dacă nu vă place ce spun, credeţi măcar în minunile pe care le ştiţi !” Şi nu e vorba acu’ de minunile strigate mai-nainte, vezi bine, ci de farmecele magnetice ale insului ce va capsa nou’ mozaic şi care, dacă pe lângă haru’ ce i-l va fi dat ăl de sus, va catadicsi să facă şi cevaşilea semne – să îndoaie cuiu’ fără să-l atingă, să întoarcă racu’ din necruţătoru-i drum, să umple galantarele naţiunelor ori baremi să ne scape de spleen –, ar căpăta poate un soi de aură paranormală în plus… Dar ce, parcă atunci l-aţi crede… ?

Ipoteza Kosmosului Germinativ

1.Fiul or Tatăl

Se spune că Newton avu revelaţia gravitaţiei universale atunci când îi căzu un măr în cap, producându-i un frumos cucui ! Or, bomba ce căzu peste mine, umplându-mă cu mărturia de faţă, fu chiar aşa: o pară mălăiaţă…!

O văzusem decuplându-se din constelaţia-i crengoasă, lansată într-un picaj burduhănos – tinzând potenţial spre un bang de arome – şi consumându-şi inerţia în clisa moale, de unde îşi înălţă sinapsa codiţei arămii, ca un index clamantis, spre zarea frunzarului de altădat’…

Biet pom şi nefericită poamă ! meditai îndurerat. Vai vouă, seminţelor, rădăcinelor, vaselor capilare, frunzelor şi florilor de păr mălăieţ ! Muncirăţi o vară-ntreagă ca să coaceţi fructu’, însă fiu’ vă părăsi, iar mâine, vai, şi el şi voi veţi putrezi…! Ce sens au toate astea…?

Eclesiastica-mi interogaţie îşi primi răspunsu estimp, când în locu unde plonjase para d’anţărţ – şi care îmi rămăsese întipărit în memorie, din pricina stress-ului enorm ce-mi inculcase –, remarcai bisericuţa oliv a unui păruţ incipient, aţinându-se gingaş alături de coroana bătrână, da’ încă demnă, a lui tătâne-su… Măi să fie ! îmi zâmbii în barbă. Din ceea ce părea să fie un iremediabil sfârşit – şi care mă umpluse de jale –, o luarăm de la capăt ? În loc ca „alfa” să se „omega “ – chiar aşa ! –, din „omega” se iţi „alfa” …?

Eu sunt Alfa şi Omega,
Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutu’ şi Sfârşitu’…!

Ei bine, unde întâlnisem alegaţia asta trufaşă…? În „Carte”…? Dar atunci, spuneţi-mi: acest alfa şi omega e, ca şi para-mi mălăiaţă, un fel de poamă, ce se însămânţează, plesneşte, încolţeşte, creşte, înfloreşte, leagă şi se coace punctual în stadiu-i „omega”, după care ciclu-i se reia ?

Ia să vedem : cine-i alfa („tatăl”), în cazu-mi ? E ADN-ul de păr mălăieţ, imbricat în fructu’-sămânţă. Da’ omega, stadiu’ final („fiul”), cine-i ? E tot ADN-ul de păr mălăieţ, reîncarnat în noul fruct… Prin urmare, „tatăl” perei mălăieţe e totodată şi „fiul” acesteia, şi viţăvercea…?

Cine M-a văzut pe Mine,
A văzut pe Tatăl !
Eu şi Tatăl una suntem !

zice chiar “fiul” sau “tatăl”… Să fie totu’ atât de simplu, D-zeule…??

2. Atomu’ Primitiv

Da’ haideţi să nu-i mai zicem tatăl nostru, ca popii, şi nici pară mălăiaţă, ca proştii, ci atomu’ primitiv, ca savantu’ Lemaître, protopărintele teoriei Big-Bang-ului… (sămânţa de păr mălăieţ, de mai sus, să fie deci „atomu’ primitiv” al rozaceeii noastre, „alfa şi omega” Lumii de Pară…).

Lemaître şi ucenicii săi ne învaţă că la momentu’ dat atomu’ primitiv a făcutără big-bang ! Ei, şi ?! An de an – în grădina lu’ Ion – au loc big-bang-uri cu duiumu’ ! Încolţesc – adicătelea ! – seminţele, zambilele, şteviile, ghimpii, cârciumăresele ! De miliarde de ani, tot big-bang-uri prin ghetsimani ! Iar dacă vreţi să ştiţi pe ce bază se petrec toate astea aflaţi că: ”după chipul şi asemanarea Mea”…

Precum în Cer,
Aşa şi pe Pământ !

voila…!

3. Ce a fost “la început” ?

Zice Ioan :

La început a fost Cuvântul
Şi Cuvântu’ era cu D-zeu
Şi Cuvântu’ era D-zeu.
Toate au fost făcute prin El
Şi nimic din ce a fost făcut
N-a fost făcut făra El.

Hagiografii spun că moşu’ din Patmos n-avea de unde să cunoască dogma de mai sus, decât de la cunoştinţa sa din ceruri, da…?

Însă io, carele n-am nici un sfânt în neam, o să-mi permit să fac ceva cu faimosu’ pasaj şi anume o să-l aplic la fondu’ chestiei părului mălăieţ (& Atomului…).

Voi presupune aşadar că în kosmos nu s-ar găsi absolut decât păru-mi mălăieţ şi voi deduce că ăsta ar fi tot kosmosu’…, nu…?

Voi încerca acum să aflu care ar fi logosu’, în cazul de faţă, cuvântu’, cum ar veni, ce exprimă adevăru’…

Văzurăm mai înainte că „tatăl” părului mălăieţ e sâmburu’ , care totodată e şi „fiul” ciclului reproductiv curent – reluare a celui anterior – şi aşa mai departe…

Mutatis mutandis, avem:

La început a fost sâmburu’ de păr mălăieţ,
Şi sâmburu’ era cu păru’ mălăieţ
Şi sâmburu’ era păru’ mălăieţ…
Toate ale părului mălăieţ
Au fost făcute prin el – prin sâmbur
Şi nimic din ce a fost făcut în păru’ mălăieţ
N-a fost făcut fără el – fără sâmbur…

sau, în cestălalt caz:

La început a fost atomu’ primitiv,
Şi atomu’ era cu kosmosu’
Şi atomu’ era kosmosu’.
Toate ale kosmosului au fost făcute prin el – prin atom
Şi nimic din ce a fost făcut
N-a fost făcut fără el …

Ştiu, e greu de crezut că dintr-un simplu atom sau cuvânt – fie el şi primitiv – se născu totu’…! Oricât de formidabil ar fi fostără big-bang-ul, parcă totuşi totu’ ăsta e prea de tot, mult prea im-mensus, bre!… Însă vă-ntreb: v-aţi fi putut închipui (dacă n-aţi fi ştiut de la şcoală!) că din minuscula sămânţă de sequoia explodează ditamai arboru’ ? Sau că din două ouşoare creţe şi-ale mumei ovuleţe irumpseşi însuţi tu, mărite cetitor…?

O să-mi spuneţi că enormu’ sequoia nu rezultă, până la urmă, doar din fâşneaţa-i sămânţă, ci din pământ, apă, aer, foc şi timp… Dar, stimaţilor, dacă inseminăm – e.g. – o boabă de sequoia şi una, şi mai prichindeaţă, de mei, riguros în acelaşi sol, adăpat de aceeaşi pânză freatică etc., dintr-un rod va ieşi, totuşi, sequoia, iar din celălalt, totuşi, mei…! Păi, de ce credeaţi dvs că plopu’ nu face pere şi răchita micşunele, a…?!

4. Cum se face că am redescoperit Ou’ !

Tocmai eram pe cale a mă presuriza ca broasca lu’ La Fontaine, cu avatarele ce ar fi decurs de aci, ale faraonului Thla-la-la, când un amic cărturar cârtitor îmi atrase atenţia, după ce parcurse cap-urile-mi anterioare, că am redescoperit Ou‘…!

Amicu’ îmi puse în faţă – cu un rictus definitiv – un fragment din Mahabharata, explicându-mi că e vorba de ceva mai protocronic şi ca protopopu’ din Patmos…!

Cam aşa:

Pe când Fiinţă nu era, nici Nefiinţă,
Exista totuşi Ou’ Primordial,
Mahavydia,
Sămânţă a tot ce va fi fost fiind ori fi-va…
În El nu era decât Lumină,
Adica sublimu’ şi inimaginabilu’ Brahma,
Cauză a Totului…
La urmă de tot,
Totu’ se va reaşeza
În supa Oului Dintâi,
Când după ce se va consuma toată Yuga lu’Brahma,
Totul se va sfârşi…
După care Totu’ va renaşte,
La începutul următoarei Yuga
şi aşa mai departe…!

După ce îmi reveni graiu’ – căci chestia mă înlemnise de-a binelea! – îi zisei amicului: şi totuşi, belfere, ai putea să-mi spui care-i trăsura de deosebire dintre Ou’ lu’ Brahma, al lui Ioan, al lui Lemaître şi Para-mi mălăiaţă…?

Şi văzând că ăla se uită la mine ca la Nr.9, scrisei:

5. Deosebirile

Ca să conceapă – în fundu’ Asiilor – Ou’ Primordial, omu’ indic desfăşură geniu-i mahabharatu’, da…?

Naşterea Cuvântului – a Oului Informatic, cum ar veni – în capu’ Evanghelistului nr.4 fu, la rându-i, dictatu’ lu’ însuşi D-zeu, nu…?

Cât despre figura Oului-Cuvântului-Atomului enunţat de Lemaître, aci lucrară, pe lângă sinapsele magice ce îl legau pe Maestru de Maeştrii săi, faptele Ucenicilor întru Ştiinţă, care emanară un nor de vreo 400 formule hipersofisticate, ce abia reuşiră să acopere un sfârc, acolo, din polu’ Singularităţii ăsteia primitive…

Or, mie ce-mi trebui, în lipsa harurilor de mai sus, spre a-mi lansa prezenta, fratre…? O simplă limbă mălăiaţă şi biata-mi peană cântăreaţă, vai, vai…!

Să fi sosit oare timpu’ – despre care scrie în sulu Cărţii !!– ca pecetluitele taine să fie dezvăluite până şi puicusorilor…?!

Pricepeţi voi, hic et nunc, că Alfa & Omega era disimulat, încă de la Big Bangu-i, subt moaca Softului Primordial şi că story-ul Tainei Tainelor poate fi ştanţat de-acu’ până şi pe hardu’ copilaşilor…??

6. Acordurile

D’acord cu maitre Lemaître cum că în punctu’ Alfa a existat o singularitate fizic indescriptibilă – „Atomu’ Primitiv” –, în care se înghesuia, amarnic, totu’…

De acord şi cu Sânioan, când zice că „la început a fost Cuvântu”, care „era cu D-zeu”, adicătelea „era D-zeu”…

Da’ Cine sau Ce era Dumnezeu-Cuvântu’ ăsta, bre…?! Era materia Atomului Primitiv, totu’, sau ce…?!

– Cine sau ce a fost „la începutu” părului mălăieţ ? – A fost ou’ or’ cuvântu’ or’ atomu’ primitiv al părului mălăieţ, sâmburu’ de păr mălăieţ !

– Da’ de ce acestui sâmbur i se spune de păr (după orice IRSOP) şi nu, vorba ceea, de plop ?

– Fiindcă plopu’ nu face pere şi răchita micşunele !

– Şi de ce nu ?! De ce nu zboară porcu’ şi de ce nu se moscoveşte newyorku’ ? Ce deosebire e, la urma urmei, între materia oului părului şi materia oului vărului ?

– „Materia” e totuna ! Doar softu o animă într-un sens sau altul, adicătelea:

Tatăl (softu…) Meu este Duh,
Carnea (materia… ) nu foloseşte la nimic !
Duhul (softu…) este Cel care dă Viaţă !

Şi deci a fost aşa… ?? :

În im-mensu’ hard al Atomului Primitiv fu scris softu’ „Cartea Vieţii”, alias „Cuvântu”, care „era cu Dumnezeu”, adicătelea „era Dumnezeu”…?

Toate au fost făcute prin El,
Şi nimic din ce a fost făcut
N-a fost făcut fără El …?!

Dar, bey, softu’ părului cel mălăieţ e, în ADN-ul & ARN-ul nucleotidelor sale din capătu’ unghiului, material !… Înseamnă oare că şi talpa cerurilor – tata cuvântu’ – e la fel…?! Şi nu cumva ar trebui – D-zeule! – să-l şi vedem, pitulat în spirala Andromedei ori în coama Casiopeeii…?!

Să ne întrebăm totuşi unde e softu părului mălăieţ, după ce sâmburu-i a încolţit, explodat, bigbangat, da’ fiu’ încă n-a ajuns să facă rod şi să se coacă ! De săpăm în punctu’ alfa (la rădăcină), nu-l găsim, pe crengi încă nu-l aflăm! Până păru’ nu-şi consumă tot ciclu’ şi nu se omega, ne vom pune pofta-n cui…? Pe altă parte, observăm minunându-ne cum gingaşu’ păruţ se dezvoltă pe zi ce trece, creşte, devine păr în toată regula, se deplasează spre roşu – asemenea fratelui său mai mare, universu expansiv, chiar aşa… –, fără a se abate nici un pic de la scrisa-i de „păr”, – al părului ăl bătrân, al părului părului ăl bătrân, al părului părului părului ăl bătrân…! Fiu’ nu deviază nici măcar cu o frunză din calea-i, ştie prea bine ce are de făcut, el este cel-trimis-de-tatăl, dar tatăl – ăl bătrân ! – unde e…??

Şi fiindcă nu putem crede că cel-ce-este a datără, Doamne iartă-mă, ortu’ popii, nu ne rămâne decât să-l citim secvenţial: la germene, la rădăcină, în tulpină, în flori, în fruct, în fine…

Chestia e: unde / când îl vom revedea in integrum…? În ou ’ (”fiul”) omului, ori în ou ’ omega, în atomu ’ ce se va reculege la sfârşitu’ lumii…?

Om muri şi om…ega ?

7. Addenda la falsu’ savant

I. Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez (Ioan, 5, 17).

II. Adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând (Ioan, 5,19).

III. Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi ; fiindcă nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 5, 30).

IV. M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan, 6, 38).

V. De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe ? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan, 14, 9).

VI. Nu crezi că sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine şi că El face aceste Lucrări ? (Ioan, 14, 10).

VII. V-am spus toate acestea în parabole. Vine însă ceasul când vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl (Ioan, 16, 25).

Cântul I

Am mai spus-o cândva şi-o spun iacată şi-acu, dupa ce ani de zile am tăcut ca un pesce (fiindcă n-am avut unde să inscripţionez chestia asta în public, neavând libertatea pe care Mr Google mi-o dăruieşte, fireşte… ) : nu doar că locuim pe-o planetă cum nu se mai găseşte în a Domnului împărăţie, mey bădie, însă planeţica asta, care-n comparaţie cu gigantica metagalaxie este ca un fulg de păpădie, ca o (i)realitate ce ni se arată parcă doar mie/ ţie subt formă de lumen sau de trezie, ca o iluzie fistichie, ca o halucinaţie dintr-o felixită nebunie, ei bine, bucata asta de pământ e chiar fiul contemporanizat prin orişicare fiinţişoare-lucruşoare de subt soarele-clocitoare din ceru înalt, sau este – aşa-zicând – primordialu cuvânt preste mode şi timp întrupat, believe me, fratre luminat, ori de nu, ia-mă neîntârziat la scuipat…

Nimic – dar absolut nimic – nu s-ar înţelege din ce se-ntâmplă cu viaţa ta sau a mea, cu şirul nesfârşit de vii ce încetează la un moment dat a mai fi, dispărând aiuritor în împărăţia morţii, decât dacă legăm făptura omului – exempli gratia – nu doar de taică-său ori maică-sa, de casa şi nevasta sa, de averea sau vatra sa, de neamu-i de dinaintea sa ori de patria sa, de Carpaţii înalţi sau de Balkania vlahilor fraţi, de Roma legionarilor gentili şi cognaţi, de Europa neanderthalienilor apropiaţi, de planeta înruditului animal, de-ntregul bestiar sau insectar, de regnu vegetal sau de supa aminoacizilor din oceanu originar, de sistemu solar sau de calea laptelui ce-o vedem noaptea brăzdând ceru ca un ştergar spuzit cu pilitură de mărgăritar, de roiu galaxiilor cuibar, de Metagalaxia ce ne-nconjoară ca o fântână cu fund globular, în care te-ai uita deodată-n toate părţile în adâncu-i circular, tu fiind chiar apa limpede din şestar, ci mai întâi şi-ntâi tre’ să legăm bucăţica de glod ccnar de pater noster primordial, de atomu cel primar, aşadar…

Şi deci ce-ar fi, bey, să ne-ntoarcem împreună la faza când nici fiinţă, nici nefiinţă nu era, aşadar la capătu timpului, cum ar veni, dar de fapt nici timp la ora aia zero nu vom găsi, din moment ce nimic nu se mişcă, deocamdată, pe-aci, iar spaţiu’ e şi ista ca şi cum n-ar fi, normal (din cauză că totul e înghesuit într-un infinitezimal degetar si nimic nu se află în afar’…) şi să vedem ce e sau cine e-n acest atom primar… Mey, ca să vă faceţi un sfârculeţ de idee cam despre ce-ar fi fiind sau cum ar fi fiind să fie în aiastă indescriptibilă scântee, închipuiţi-vă că sunteţi – nu chiar întâmplător, cum vom vedea…- un martor fix sau imuabil contemplator cocoţat pe stânca pufoasă a unui hypernorişor de la sfârşita lumilor şi dintr-o dată aţi avea în faţa ochilor tabloul următor: toate cele ce sunt, au fost sau vor fi fost în viitor s-ar alinia una după alta într-un shir hashirim - vba vine, n-aşa…? – riguros vertical şi infinit şi-ar începe să se scurgă din zenit spre nadiru sorbitor, trecând prin faţa Ta într-un ritm din ce în ce mai aiuritor şi accelerat, respectiv cu viteza luminii la patratu tot mai încurbat şi dispărând în hăul timpului de altădat, în black-holele cel mai turbat care a existat vreodat, cântarea / parada asta a firii de zi cu zi continuând ceas de ceas şi mitani după mitani vreme de miliarde şi miliarde de ani, iar la sfârşit Tu însuţi, deşi teoretic imuabil, etern şi neclintit, n-aşa? te-ai simţi brusc adsorbit, shiiit, de groapa în care totu se va fi cărbănit, deci Tu însuţi ai simţi şi-ai vedea cum odată cu stânca neclintită şi cică veşnică a Ta, însăşi marginea lumii sau ultima Thule, n-aşa?, s-ar porni să scoboare cu-o viteză înspăimântătoare, normal, spre groapa din punctu Alfa cardinal, dar într-un fel f. bizar: şi anume, ca şi cum Tu ai fi oricare dintre punctişoarele suprafeţei unei băşici de porc, de măgar sau de cauciuc supergonflate, şi-n acelaşi timp ai fi toate clusterele or punctişoarele astea la un loc, dar riguros toate, şi-ai simţi cum beşica se dezumflă cu viteza luminii hyperturbate, mey frate, astfel că la sfârşit, deci după ce beşica se va fi golit complet, toate punctişoarele sau clusterele suprafeţei dure din care Tu contemplai firea ca un senin Poet s-ar reuni într-un singur element, hi-hi… , aşadar te-ai pomeni singur Tu pe-aci expectându-ţi măruntaiele sau templatele firii fistichii, trăindu-te şi liubindu-te pe tine însuţi ca zeul ăla al cărui nume zici că-l ştii, fire-ai să fii, a…?

Cântul II

Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumeei, de shiru hashirimu infinit, ce-i de făcut, bey…? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetu Blaga în racla sa…? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plesni cutremurător precum o semincioră de mei plină de doru tutulor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solu muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinu aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidu din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal… Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum drea’, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shiru hashirim de-a-ndoaselea , respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planu, maistre, n-aşa…?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superioru major, învingând până şi logosu sau gramatika, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa…?

Primu’ ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpu ce s-ar umfla spre shiru hashirimu infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se biensur în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superioru mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malu’ ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa…?, ori ca sunetele/ unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu‘ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişice îndrăgostit gând, n-aşa…?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi prafu de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sfortza black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor aparea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele atracţiei universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fontana trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu ‘sus în cer’, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, very vere, aloo, decât ceru’ înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila…)

Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii într-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rându lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământu plin de mister, aşa şi-n banalu’ cer, n-aşa…? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră , sugând galeş din primordiala colastră…

Că terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că-ntâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolu primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo…) într-o operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiu liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei… Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanu Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce henormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi… Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald… -, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii…

Cântul III

Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centru’ radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a-nhăţat ; aşadar cu solu’ stelar-placentar plus spinu’ iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur…

Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poieselu, n-aş putea să jur, aloo… Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimu electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim – doar o etapă din viaţa mare – n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind chiar cogito ergo sum…), şi asta o spun pur şi simplu pentru că poamele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi grădinaru‘ o va fi gustat, normal… Se ştie, de altfel, cum a evoluat pământu‘ rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce-ntâmplare s-a-ntâmplat în oceanu primordial ce va fi existat, în supa aia de neimaginat, plină de bulionu şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortochiată cărare, în timp ce logosu‘ scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat – cum am văzut – în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, biensur… ) pe “cel mai tare şi mai dur” din natur (şi nu neapărat mai pur, aloo…), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare, n-aşa…? : de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii…

Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii…: voi nu găsiţi că Terra, oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca atomu primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ou adevărat, un embrion pe care kozmosu’ întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt soarele din zenitu’ natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea’, deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscriptionat in supa ovulară a sa, duh la ordinu’ căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputu’ vieţii pre pământ, precum embrionu plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţu spre lumea reală de-aci, care-o mai fi…? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntu “lung şi lat”, ovulat în cuibuşoru din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionu kosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat…? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fontana trecutului tot firmamentu ce se vede cu ochiu liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olympice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de subt afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci…), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta – vba vine, păi cum drea… -, abia în acel moment se va putea sprevedea cât de cât conturu entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurile sau cojile-i ovulare ce vor urma… Şi nu că poieselu nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa-nceputurilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomu primar de aromele imaginarului integral…

Cântul IV

Dar ia să vedem, frăţioare: ce forme în definitiv – cum ar fi zis Stagiritul în peripatetica-i primblare -, ce ceruri ori cercuri de pe Hypersfera crescândă ca o beşică umflătoare născuse unda bing-bangatoare, în spaţiu-timpul extins de la explozia germinatoare şi până la evva-eukaryota, deci până la mama vieţii animale, apărută pe planeta a 3-a de subt soarele-clocitoare, la muuulţi ani după ce big-bang-ul se pierduse în zare…? La aşa forţă împingătoare-creatoare şi la anii lumină ce se consumaseră deja, te-ai aştepta ca răspunsul nici să nu se poată scrie & pronunţa…! Şi totuşi, mey, formele sau calităţile generate de evoluţia suitoare de la nimicul din secunda bubuitoare spre hypostazele kosmice următoare nu depăşeau numărul elementelor din tabela lu Mendeleev decât cu trei, iar acestea erau: eukaryota, bacteria şi archaea, mey… F. derizoriu, n-aşa…?, dar asta e situaţia : deşi galaxiile din fontana spaţiu-timp nici nu se pot număra, darmite stelele, n-aşa?, s-a stabilit cu certitudine că astrele, oriunde s-ar afla, sunt alcătuite din exact aceleaşi elemente anorganice ca şi planeţica noa’, însă eukaryote, bacterii şi archaee ca la mama acas’ n-a mai zărit nicăieri, nimerea, în hyperspas’…

Şi deci e limpede că prin jur, pe-acilea, s-a întâmplat ceva… O banală stea, cum sunt miriade de miriade în hyperspa’ (materii alcătuite din hydrogen făcut ghemotoc, care pe măsură ce fuzionează prin foc transgresează-n heliu’ stelelor fără noroc…) a devenit o clocitoare sadea pentru un ovuleţ albastru rupt chiar din ea, întărit, răcit şi dat mai la o parte, cumva, ovuleţ pe care la momentu’ dat (vezi că n-am zis ordonat…? ) s-a ivit un eon absolutamente ciudat, capabil să se autoguverneze şi autogenereze totodat, care de-atunci creşte, creşte, creşte, părând că nu se mai opreşte, procreind milioane şi milioane de forme a căror diversitate te uluieşte şi care sunt tot atâtea ceruri pe hypersfera germinativă, fireşte, pornind, să zicem, de la protozoarele lu peşte, alcătuite dintr-o singură celulă ce abia-abia clipoceşte şi strecurându-se apoi hoţeşte, prin găurile de vierme or verigile dintre specii, bunăoară, spre specia or forma superioară, în vreme ce spiţa veche e lăsată în pace – cică – să moară ori să trăiască doar spre a fi păpată/ decimată – după caz, naz şi praz – de seminţia superioară or rasa de baz, până o expia sau o dispărea şi asta, cel puţin de necaz, n-aşa? fără şansa de a mai sui vreodată spre treapta, specia, forma, sămânţa sau regnu ce va urma, aiasta fiind moartea a doua , a speciei sau a regnului, helas, tăierea punţilor spre altceva sau altcineva or pierderea definitivă a speranţei că specia sau forma respectivă va mai putea învia vreodată, abandonată fiind irevocabil, iată, în iadu formelor or speciilor ce-au fost odată ca niciodată… Să nu ne-amăgim când vedem că pe Pământ trăiesc deodată (de pildă într-o rezervaţie bogată sau într-o regiune binecuvântată) toate speciile care par să fi existat, începând de la microbu pătat sau puricile lat şi până la o gazelă, o crocodiliţă, o girafă sau o fată cu păr de aur şi funduleţ minunat… ; căci dintre toate fiinţele de-aci doar una poartă în ea firul roşu al vieţii, mey copii, deci şansa de a urca spre cerurile următoare, şi mai vii, în vreme ce toate celelalte specii servesc de mâncare, de ambianţă sau de pură-ncântare / întâmplare pentru singura formă suitoare spre hypostazele Vieţii viitoare, fiind rămase acolo unde le-a apucat moartea a doua pe fiecare, în epocile corespunzătoare de dinainte de istoria omului, singura încă suitoare… Numai în mod aparent, aloo, io sau mata suntem contimporani cu gâza ce urcă voiniceşte pe gamba mea sau cu turtureaua ce-o vedem cum tulbură apa rea, înainte de-a o bea, sau cu mioriţa laie bucălaie ce paşte bucolic colea, fiindcă-n realitate io locuiesc în cea mai evoluată formă de viaţă existentă pe pământ, chiar dacă aş fi un simplu anonim fără cuvânt or făr’ de cruce pe mormânt, pe când calu, vaca, pescele, firul de iarbă, cămila sau drosofila trăiesc de facto în iadu speciilor de pe care Dzeu şi-a luat hăt demult şi mâna, şi mila, aloo…

Cântul V

Când studiază filogeneza or creanga suitoare a omului (plecată hăt cândva din poala eukaryotii), savanţii nu socotesc indivizii (care se nasc într-o bună zi şi pier într-o altă zi…), ci specia, deci sigma indivizilor muritori, de la primul patriarh din neamul strămoşilor (să zicem omul-maimuţă al hominizilor) şi până la veriga dinspre regnul următor… Indiferent că este o furnicuţă din specia termitelor sau tamba din neamul primatelor or Christ, blândul fiu al omului, n-aşa?, individul nu e decât o hypostază temporară şi strict locală din specia sa, având o ‘memorie’ specială, păi cum drea’, compusă mai întâi din instinctele ce-l fac să funcţioneze riguros ca o navetă spaţială, apoi din scoarţa cerebrală, ce-i umflă fruntea ca o gingaşă piatră tombală, din ce în ce mai densă şi mai circumvoluţională, aşezată preste veriga dispre specia înrudită anterioară, însă individu human mai e alcătuit şi dintr-o memorie strict personală, tradusă prin impresiile din prima secunda de trezie şi până la moartea pe care fiecare o doreşte cât mai târzie, a amintirilor şi-a celorlalte senzaţii de fundamentală bucurie, care fac din infinita copilărie, e.g., o divină feerie, iar din viaţa omului o nemaipomenit de gustoasă felie, n-aşa…?

Şi deci iată că s-ar putea ca moartea să nu fie decât o iluzie naşparlie, a…? Atâta timp cât există specia, din care tu nu eşti decât o părticea, o hologramă minusculă, ce reflectă întreaga umanitate – exempli gratia – în conştiinţa sa, conştiinţă substituibilă oricând cu oricare alta din altă rasă, neam, sex, look or loc, dar în esenţă tot din soiu oamenilor, cu mai mult sau mai puţin destin sau noroc, moartea nu e decât jmekeria prin care corpu speciei omeneşti integral evoluează pe-al viitorului deal, punctat cu aur şi busuioc virtual, n-aşa? spre omega din amontele aval şi-n acelaşi fatal limitat areal… Moartea e înscrisă în codul genetic al omului precum softul somnului, al amorului, al vorbitorului, al băutorului de apă sau al încheieturii pumnului agricultorului mânuitor de sapă, să zicem, fiind mecanizmu absolut normal prin care specia îşi scoate din funcţiune un individ uzat de timpul ce-a trecut preste el ca un taifun tropical peste o frunzuliţă de arţar sau ca un furnal turnat brusc preste cubuleţu de gheaţă dintr-un pahar, spre a face loc unuia quasi-identic, însă proaspăt ca un ou dintr-un novissim cuibar, căci în caz contrar – adicătelea presupunând o fiinţă născută într-un mediu ideal -, a muri ar fi şi absurd, şi trist, şi-n zadar… De-un paregzamplu, dacă resursele din care subzistă specia noastră ar fi fost nelimitate, iar planeta albastră s-ar fi extins de la Gura Padinii până la Marte, compusă fiind din magmă grasă, cu toate elementele din tabela lu Mendeleev pe masă, giganţii ce-ar fi existat pe ea n-ar mai fi avut decât hăt târziu parte de moarte, locuind în miriade de oraşe & sate, ca cucuruzu codrilor de numeroşi, şi-n viaţă toţi : cu moşi, strămoşi, căţei, purcei, nepoţi, netoţi…; dar fiindcă suntem aciuaţi care la poalele munţilor Balkano-Carpaţi, care în Alpi, în Hymalaia, Urali sau Anzi, iar ăştia oricât ar fi ei de munţi înalţi, picior de plai, gură de rai etc., sunt fatal limitaţi, vai, nu puteam rămâne veşnic în tzeara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte decât dacă Terra s-ar lărgi, cum spuneam, preste poate, iar chestia cu trestia s-ar fi întâmplat începând nu de ieri-alaltărea, ci baremi de la maika eukaryota încoa’… Că moartea nu e decât o jmekerie prin care specia se perpetuează pre pământ până îşi epuizează softu’ or duhu’ sfânt, se-arată şi prin naşterea & evoluţia puiului de om, aşa-zicând… În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi “carne din carnea sa”, asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila… Şi deci când va fi să-nchid ochii, cum ar veni, care-i problema, din moment ce voi reînvia instantaneu prin fiul or fiica mea, prin nepoţi şi strănepoţi, prin neamul meu cel rumânesc or patria de heroi & hoţi, prin omenirea din care ne tragem toţi, prin opera-mi de cuvinte potrivito-nestemate, carne din carnea ingeniului meu, care se va adăuga la templatele din empireu, iar dacă şi astea ar dispărea, doamne fereşte, în hău, aş învia prin tatăl, fiul şi semenul meu, Dl Zeu, aloo, n-aşa…?

Sigur, mi-aţi putea ricana – şi presupun c-aţi făcut-o deja – că prea-l nivelez pe bietu om, drea’, prea subliniez că dacă n-ar egzista specia sau turma homu nostru n-ar fi nemica, precum pietricica, furnica sau păsărica şi nu s-ar mai restaura sau învia nici atâtica, pe lumea ailaltă, a sfinţilor şi drepţilor despre care tradiţia ne pomeneşte de când tica… Adicătelea ce, bey, îmi veţi striga, să nu mai fiu al mamei puişor drag & rar, făcut dup-al tăticutzului tipar, ci al unei entităţi din terţiar, al turmei cu destin gregar, dacă nu cumva chiar al monstruosului atom primar…? Să nu mă mai mândresc cu neamu cel nobil, puternic or bogat al meu, deosebit de neamu de traistă al tău…? Să nu mai egziste vlădică şi opincă, stăpân şi vasal, preşedinte şi funcţionar, proşti şi deştepţi, fericiţi şi nefelixiţi, om bogat, om sărac, vesel şi posac, angel şi drac, iar totul să se reduca la un didiloi animat precum un papiţoi cu arc, mişcându-se ca şi cum ar fi, ar trăi şi-ar iubi, ar face ski & poesii, ar spune numai aiureli şi prostii şi-n fine ar pieri ca o oarecare pasăre colibri şi-ar putrezi, s-ar face praf şi pulbere şi s-ar duce pe pustii, ca şi cum niciodată n-ar fi fost pe-aci…? Ubi sunt – aşa cum îmi strigam io însumi mai alaltărea… – mămica, tăticu, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, martorii vieţii mele din leatu copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat, prietenii, neamurile şi vecinii care-n cimitir păreau pe mama s-o fi înconjurat cu crucile lor de piatră ieftină sau de lemn cariat, ca nişte braţe ieşite din pământu uscat ca s-o întâmpine pe draga lor Paulina, ca semn că n-o vor fi uitat, n-aşa…?, întrebându-mă îngrozit dintr-odat’ dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau ba … , ori dacă vor mai exista, acum sau niciodată, în raiu’ pe care-l râvnim pân’ la moarte, în promisa Hyperrealitate…? Ce e cu fiinţişoarele astea, care după ce-şi trăiesc vieţişoara rând pe rând dispar în gând şi ne lasă uluiţi ori plângând, până când şi noi vom fiinţa doar în pomenirea celor care încă mai sunt, iar alţii poate nici atât, n-aşa?, căci p-ăştia nici crucea de la capu lor n-o să-i mai ştie, helas, fiindcă va dispărea şi NI KA scrijelit pe ea, ce să mai vbim de fiinţele de subt neamu omenesc, pe care chiar înainte de a le ronţăi viermii din groapa lor, le ronţăim noi, cuminţenia pământului, de zor, n-aşa…? Ce e cu figurile astea din mediu’ înconjurător, care unele se mişcă pe picioarele lor până mor şi lasă mulţime de urmaşi ca un nor, oare ce se petrece în fond şi la urma urmelor în acest colţişor de univers, unde par a se fi concentrat 99% din entităţile pe care întreg Kosmosu le-a generat după ce-a bing-bangat şi a-nceput să se umfle ca un balon, aruncând pe hypersfera-i precum un tun henorm galaxii după galaxii şi nebuloase după nebuloase, care de care mai grandioase, globuloase şi spiralate, dar care nu cuprind în magma lor decât o mână de elemente chimice cât de cât diferenţiate, ce-ncap toate într-un tabel nici cât templatele unui amărât blogşor, pe când pe planeta albastră, asta a noastră, doar cât un fir de nisip sau un micron, faţă de primitivu atom, mişună deja miriade şi miriade de fiinţe ce se deosebesc între ele prin nume, genotip, memorie şi identitate şi care par cu toate a se zbate, parcă mânate din spate de un ciclon uriaş ce vine din immensitate, din etate cosmică în altă etate, ca să urce-n final pe troficu tron nobilu fiu de om, a…?

Cântul VI

Pe când eram doar o fistichie celulă vie în burtica mamei dinainte de copilărie, celulă croită după tiparu genitorilor mei (moştenit de la şirul de arhei dinapoi, cu capătul unghiului în Tatăl primordial din noi), simţeam lumeea precum un atom cu protoni şi electroni moi sau ca cel mai simplu didiloi… oops. Pe urmă, în secunda doi, când m-am transformat în microscopic zgâmboc, mormoloc, peştişor-şerpişor, păsăruică fără zbor, căţeluş gânguritor, maimuţel dobitoc, nainte de a mă preface-n pipăruş zâmboc şi-a zbughi din burta mamei la soroc (fără a mai pune la socoteală alte avataruri de care nu-mi amintesc deloc, deşi pielea lor zace acoloşa, imbricată în schelăria encefalului precum sedimentele jurassicului sau ca cercurile copacului), percepeam lumeea cu simţurile speciilor or vârstelor kosmice prin care mărşăluia fiţiuţica mea, păi cum drea… Iacătă cum în timp ce ai mei din Gura Padinei mă credeau mai plăpând ca mârtacii mititei dintr-un bordeiaş bordei, aşteptând s-apar în casa lor atârnând de ciocul berzei ca ocleiu’ bălţilor, te pomeneşti, io hălăduiam pe valurile erelor cosmico-biologhiceşti, preschimbându-mi înfăşişarea odată cu era or specia şi metamorfozându-mă mereu şi mereu în altceva, cu alte simţiri şi cu altfel de a fi în tiparele fiinţei, imitând avatarele Seminţei dintâi în borta spaţiu-timpului…

Şi deci cine era didiloiu’ care s-a născut ieri-alaltăier’ şi-a fost botezat “viorel” : eram io – tu, ea ori alt prichindel – , sau era El…? Iar burtica în care m-am plămădit, de la stadiul de atom şi până la cel de om sau hai să zicem de homuleţ, era doar pântecele unei ţărăncuţe dintr-un neam de teslari or de pescari un piculeţ mai isteţ sau mai pizdeţ decât neamu-i nătăfleţ, ăla de la balta Mamina-Galileea, sau era chiar Mama Geea, fiica binecuvântată a Kosmosului Măreţ… ?

“Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine“…, aşa grăit-a filosofu’ Kant, da’ ce-ar fi să ne-ntrebăm, mey : zis-a bine…?

Ce “cer” este deasupra mea, ce “înălţime” ?, când aci e vorba de adâncime, de Groapa HyperMarianelor Lumii, ei bine : 15 miliarde de ani-lumină în “jos“, in bulboana spaţiu-timpului, măsurând de-aci, din creştetu capului meu sau al tău, şi pâna la talpa cerurilor sau a iadului, deci pâna la Big-Bangu’ din hău…

Dacă închid ochii şi mă uit înlăutru meu, adică in memoria ce-am căpătat de când în lume am intrat, ce pot vedea, mey…? Văd clipa cea repede ce ni s-a dat, pe cea de adineaurea, pe cea de mai încoloşa, pe cea de ieri, de alaltăieri, pe cea a primului sărut, a primei zile de şcoală, a primilor paşi cătinel pe plai, a mămicii şi-a tăticului din al copilăriei rai, iar pe urma firu’ vederii mi se voalează şi parcă nimic nu mai pâlpăie pe-acoloşa, vai, nicio imagine  or ceva, nicio amintire în memoria mea… Dar uite că nu-i aşa, mey, căci prin ceea ce-am învăţat în cei şapte ani de-acasă sau cu dascălii la şcoala-mi buclucaşă, adicatelea prin ceea ce se cheamă tradţia or cartea, pot vedea – cu ochii minţii, păi cum naiba – trecute vieţi de prinţi, de doamne şi domniţe şi chiar şi Omu‘ cu-ale sale de ghimpi coroniţe sau pe motanu-ncălţat, zmei înflăcăraţi, imperii stelare şi alieni înfricoşaţi, feţi frumoşi şi ilene consânzene ca soarele de senini şi de auraţi, şi-n genere pot vedea – însă nu aievea, normal – tot ce mi-a plăcut din cărţi, din filme, de la vodevilu de carnaval sau din basmele copilăriei s-aleg şi să gust ca dintr-un eteric însă delicios caşcaval…

Bine-bine, veţi ricana, dar când şi introspecţia, istoria, tradiţia, biblioteca sau cartea cărţilor s-ar termina, adicătelea s-ar epuiza memoria întâmplărilor pe care noi înşine le-am trăit sau a tablourilor/ viziunilor reieşite din spusele/ poveştile/ teoriile sau din viaţa altora, din realitate sau din mit, întâmplări/ povestiri pe care le-am auzit la şcoala din cartierul natal sau din satul unde maika ne-a drăgălit, atunci ce-am mai putea vedea în orizonu’ însorit/ înstelat, precum şi-n lăuntru’ nostrum mai mult sau mai puţin luminat – cu lumina ochilor sau cu lumina cărţii -, decât nefiinţa or împărăţia morţii… ? veţi intreba… Or, nu e nicidecum aşa, aloo, căci n-aveti, e.g., decât să vă uitaţi subt picioarele voastre, mai precis între picioare (oops), bărbaţi, sau voi, femalelor, în mythrele din burtica ce o dată la nouă luni umflaţi, căci acolo purtaţi sămânţa totului sau a kozmosului pe care aiurea îl cercetaţi, sau, altfel dacă vreţi să vă spun şi dacă chiar vreţi să vă uitaţi spre stelele înaltului (precum Kant sau Genoveva din Brabant, lângă amantu-i princiar & culant…) (şi de fapt tot în “jos“, aloo, iar nu în “sus“, o să vă uitaţi… ), veţi vedea rădăcina planetei albastre, fârtaţi, înfiptă-n spaţiu-timp ca un fus (dar, repet, ceru’ nu e-n “sus“, ci-n “nadir dedus” ) şi-alcătuită din miriade şi miriade de galaxii gingaş-albăstrii, nebuloase ce se pierd în pustii de pustii şi care cu-atât mai mult se-nroşesc, fug şi se-adâncesc în trecut, scoborând ameţitor în hăuri de hău, învârtejindu-se prin spiralele lu’ Gamow, prin găuri de viermi, prin quassari şi-n black-hole inele, cu cât acestea sunt mai depărtate de tine, privitorule în logostele, astfel că dac-am avea un okean Hubble uriaş, capabel să răzbată prin ele, l-am putea zări în capătu’ unghiului, la-nceputu-nceputului, chiar pe el, Marele Alfa incredibil de mititel (faţă de cât cuprinde-n el ! ), aşadar pe-Atomu cel Prim & divin vibrând lin şi pulsând genuin, opintindu-se borţos şi-umflăţel ca un purcel de lăpticel să plesnească şi el precum un ou de femel cu mitoza-n iel (deci cu sămânţa de bărbăţel, să ne-nţelegem ! ) sau ca un ouţ de porumbel, de zambilă sau de păducel, şi-apoi deodată – baaaaaaaaaaaag…!, ţi se va părea c-ai auzi şi vei vedea fulgerător apoi cum toate cerurile o vor lua la goană nebună către tine, observatorule, spre “viitor” înapoi , iar după nici o clipită hypertrăită te şi pomeneşti cu cerurile astea toate, globulare, eliptice ori spiralate ca un gigantic crotal năvălind fix subt picerele tale desculţe sau în papuci de pâslă-ncălţate, halal…! oops, şi-atunci deschide-ţi fereastra, fratre (window…!, căci doar eşti la marele bal virtual, n-aşa…?) şi-o vei vedea în pragu-ţi chiar pre Maica Preacurată, deodată, zâmbindu-ţi nesfârşit de blând şi părând a ţine la ţâţa-i radiind înstelată pe Fiul or’ – cum ar veni – pe Fiica-i adevărată, adică Planeta Albastră, asta a noastră, sugând galeş din dumnezeeasca-i colastră…

(va urma)