Cântul X

Vii și morți

Ca orice muritor, sper şi eu că sufletele morților mei,  de care am fost legat prin vârtosul libido din copilăria pământească, firește, s-au dus în rai, iar nu în iad, Doamne ferește și păzește, însă în realitate mă tem că mămica, tăticu, marele, maica-mare, frățiorul adorat, toți martorii vieții mele din leatul copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat (chit că fu plasat în lagărul activiştilor şi securiştilor de altădat, n-aşa?),  odată ce din viaţă au încetat, s-au desfiinţat irevocabil, vai, şi chiar mă-ntreb dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau n-au existat şi simt, şi rog să fiu iertat că vă spun, că de acum încolo ai mei de altădat nu vor mai vieţui decât în memoria-mi şi-n clusterele poemului shogun pe care li-l voi fi dedicat, cât va mai exista şi ista, în spaţiu-timpul ce i s-a dat.

Unde ar fi fost să fie adsorbite sufletele morților mei, așadar  : într-un univers paralel, metafizic or ireal ? Păi, în ireal sau în virtual nu poate exista niciun nomen individual, căci altfel irealul ar fi natural şi raţional şi deci ne-am afla în acelaşi areal spaţio-temporal ca şi cel actual. O spune de altfel cu protocronic elan titanul metafizician : “Tot ce este real este raţional“, iar eu precizez, hic et nunc : este actual, este o virtualitate devenită indicativ prezent, deci actualitate, cu-o rădăcină în fosa trecutului din spate și cu vârful în „următoarea” virtualitate.

Nu, eu nu exclud ab initio potenţa raiului virtual şi învierea morţilor, ci doar spun că aceste virtualităţi nu sunt, în acest moment, probabile şi în niciun caz nu sunt actuale, aloo, iar mama, tata, tica, muma, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, socrul respectat şi toţi cei care au fost şi pe care nu i-am uitat nu mai există şi nu sunt regăsibili într-o entitate de pe tărâmul celălalt,  pe care eu s-o pot accesa imediat, la rigoare, ci vor exista (din nou) numai dacă generaţiile creatoare de pe planeta a 3-a de lângă Soarele-i clocitoare vor fi în stare – în virtual, alou – să făurească un “rai” now, nu doar pentru viii şi copiii lor, ci şi pentru toţi morţii lor, şi nu doar pomenindu-i pre ei din neam în neam, c-un colăcel şi-o colivă sfinţită de popa cu angajament la Dynam, ci chiar înviindu-i, aloo, resuscitându-i din cenuşa crematoriilor or din ţărâna mormintelor, din slovele cărţilor sau pur şi simplu din amintirile strănepoţilor, doar ei, viii din viitor, putând decide – când va sosi ceasul – cât de folositoare sau de mângîietoare ar fi învierea  morţilor, pe o planetă de unde oricum va trebui să dispară între timp sămânţa hoţilor, hulpavilor, risipitorilor şi netoţilor, spre a spera că învietorii vor avea să le dea de mâncare revenanţilor baremi aer curat, dacă nu o crăpelniţă ca pentru un rai mai dotat.

Dar – la urma urmei – de ce s-aştept până atunci, mey ? :roll: Cine mă-mpiedică să-i înviez, hic et nunc, pe toţi morţii mei, într-o ipoteză de pixeli şi de hârtie şi să vedem cum ar fi să fie ? :roll: Să presupunem astfel că Ziua Învierii ar sosi chiar diseară, iar la uşa apartamentului nostru m-aş pomeni că sună mămica, moarta mea de ultima oară, pe care m-aş repezi s-o îmbrăţişez f.f. fericit, chit că mi-ar fi şi-un pic de frică, shiiit… oops. Fericirea mea ar fi şi mai mare văzând că-n urma mamei se-nşiruiesc celelalte fiinţe direct memoriale, ca să zic aşa, începând cu cei care s-au topit cel mai recent în pământ, tale quale, şi până la strămoşii ce se pierd în zare: tica, frăţiorul, socrul, maica-mare, tăticul, marele, muma, bunicul-aurel, bunica-alexandrina, muica-bâzdroacă, tica-bâzdroacă, muica-mare, tica-mare, aceştia fiind chiar conexiunile directe sau afinităţile mele carnale, primare or colaterale, alături de care m-am născut, am copilărit şi-am crescut şi pe care i-am pipăit, i-am gustat, i-am mirosit, i-am auzit şi i-am văzut.  Bun, însă de la tica-mare încolşa io personal n-aş mai recunoaşte pe nimerea din şirul ăla de strămoși ce s-ar călca în picioare la uşa mea, înghesuindu-se lângă şirurile de revenanţi ale celorlalte apartamente de pe scară şi-aşteptând să le strâng şi lor milioanele de mâini, bunăoară, deşi nici ei n-ar avea habar cine sunt, chit că mi-ar zâmbi zmecherește-strămoşeşte, n-aşa?, cam într-o doară, dacă nu chiar cam strâmb… oops. Şi oricum, nu mi-ar ajunge nu doar o seară, fie ea şi hyperpolară, ci chiar o-ntreagă viaţă specială, ca să-i îmbrăţişez pe toţi genitorii mei din negura istoriei şi să le urez bun revenit, darmite să reuşesc să-i cazez, în sfârşit, ori să-mpart cu ei averea cu care mă vor fi pricopsit (un costum sare şi piper de atâta călcat lustruit şi-un talent de poet afurisit, care mi-a făcut numai dujmani, în loc să-mi aducă bani, ca la scribăieţii babani), care avere or putere chiar de-ar fi la fel de mare cu-a lu bill gates cel vestit şi tot n-ar ajunge şirului de ascendeţi revenanţi – practic infinit – baremi pe-un dinte, subt forma unui micron de linte, acoloșa, dreaa… oops. Ce să mai vbim că dac-aş vrea să-i înţolesc – căci doar n-o să stea în coorul gol la ceasul învierii lor ? – ar trebui să jupuiesc toată Animal Planet doar pentru linia-mi de neam rumânesc, necum să-mi mai fac pomană, de-un paregzamplu, cu neamul bulgăresc, nemţesc, ţigănesc or chinezesc, a ? Şi uite-aşa, precum altădată ivan turbincă, aş realiza că nemurirea nu e decât o zmecheroasă caterincă şi m-aş ruga de Domnul Vieţii să-mi ia viaţa măcar mie, ca să nu mai port grija pe vecie, io personal, în viitor, l-al meu bobor devenit in integrum nemuritor, al drakkula, de parcă nu i-ar ajunge că nici măcar viii săi de-acuma nu prea mai au ce mânca, ce fura etcetera, dar sunt cu coada prin norii Resurecţiei, păi cum drea…

E limpede – cel puţin din punct de vedere raţional, aşadar – că nu vor putea învia toţi indivizii aflaţi cândva în al Planetei-Ou inventar, decât dacă socotim că cei ce-au fost, sunt şi vor fi vor învia prin Unul singular, prin Eonul or Atomul ce se va reculege la sfârşitul lumii, aşa cum hypostazele spaţio-temporale proprii (milioanele – e.g. – de abălari ce-au murit unul după altul în mine, începând cu ovuleţul simplicissim ce-am fost la momentul concepţiei din Gura Padinii, continuând cu didiloiul vânăt de spaimă din clipa naşterii, cu pipăruşul zglobiu din vremea copilăriei, cu adolescentul visător şi îndrăgostit, cu tânărul neliniştit, cu berbantul cam nebunel şi cam aiurit şi pân’ la bătrânelul din clipa de adineaurea, un piculeţ damblagit, dar cinstit…) înviază prin cel ce sunt  în clipa de-acum şi prin cel care voi fi în clipitele ce vor urma până la конец фильма, cum ar veni, când va sosi ora judecăţii de apoi pentru toate faptele-mi de vinerea până joi şi pentru tot pomelnicu-mi de didiloi dinapoi, fapte pe care însă nu le voi mai judeca io, mey, aşa cum s-a întâmplat cu şirul de abălari viorei pe care-i tot iert de mititei (căci pentru care greşale poate avea bietul om cea mai mare mizericordie, dacă nu pentru ale sale ? :roll: ), ci vor fi judecate  de next generations, mai precis de cele care nu vor mai fi, în mod nemijlocit, carne din carnea mea şi care de aceea nu mă vor mai ierta în caz că-mi vor găsi la dosar ceva (şi cine este fără de păcat, a ? :roll: ), căci pe judecătorii ce vor urma n-o să-i mai pot conrupe sau înşela cu lula-luleaua ori charisma mea, ca pe juriul & judele pe care i-aş putea înmuia c-un plic sau cu-o sarsana, ca să nu mai pomenim de cetăţenul turmentat, ce m-ar vota şi pe-o ţuică de dudă, pe-o cântare de paparudă sau chiar pentru una lacrima sul viso, n-aşa?, convins fiind, naivul naibii, că la classe operaia va in paradisso, aşa precum io, senatorul melcilor,  cică i-am promis-o.

Şi deci este aşa: mori în propriu-ţi kk or piş şi te trezeşti –  dacă te vei mai trezi şi cu condiţia să fii cu judecata de apoi a next generaţiilor la zi, aloo… – fix în Omega-Paradis, dar nu singur tu cu sufletu-ţi, cu neamu-ţi viorel, cu căţel şi purcel, ca într-un vis tembel, ci Singur El  :shock:   Iar asta înseamnă – clar ca un cleştar – că orice poolică frânar poartă în traista vieţişoarii sale reale bastonul de Mareşal Universal, recte de Zeu preste Empireu, pe care însă nu-l va scoate la iveală decât la sfârşitul lumeei , zău, şi numai după ce tot ceea ce e individual or spaţio-temporal se va topi – la final – în Unul ăla singular  :idea:

Până atunci, în realul special, ca să zic aşa, tre să te muţumeşti a trăi lumeea ce va urma prin fiii şi fiicele, nepoţii şi nepoatele, strănepoţii şi strănepoatele şi aşa mai departe, deci prin ceea ce va descinde direct din sămânţa or seminţiia ta, sau – dacă sămânţa-ţi va seca ori nu vei vrea sau nu vei putea să-ţi lucrezi moşia – vei trăi lumeea prin semenii din next generaţiile ce vor ființa într-un prezent de-a pururea şi despre care semeni nimeni n-ar putea susţine, aloo, că sunt altceva sau altcineva decât o altă clonă de-a ta, asta numai dacă toma necredinciosu ăla n-ar fi atât de tipicar or de scârţar încât să spună – e.g. – că cel de ieri din mine, să zicem, este un alt abălar decât cel la care tocmai rage un biet măgar pe blogul unui  securistrigoe scârțar, ori se deosebesc – semenii ăştia – precum cuvântul pâine de cuvântul pâne, sau mă române de mey rumâne, adicătelea un pic pe la culoarea pielii, pe la forma nasului, pe la gene şi sprâncene & rune, plus, biensur, prin locul şi timpul naşterii lor de pe meleagurile străbune, locuri natale despre care însă nu se poate spune că sunt de pe o altă lume decât Planeta Albastră, asta a noastră, din care sugem – în fond şi la urma urmelor – aceeaşi divină colastră, n-aşa ?

Ok, mey, să zicem însă că te-ngrozeşte / pleectiseşte să fii tot timpul mort, cum ar veni, până la sfârşitu’ lumii, ori nu te-ncălzeşte să vezi lumeea doar prin ochii generaţiilor de copii (clone) şi de semeni ce-ţi vor fi urmat până când Domnul Vieţii, iar nu tu personal, aloo, va fi înviat cu-adevărat, la anu’ Omega plus 1 la patrat, însă-n acest caz (deci dacă vrei să înviezi aparte, fiindcă te socoteşti mai breaz) tre să-ţi trăieşti vieţişoara de az’ cu următorul prinţip la baz :  să fii perfect conştient că next generaţiile alea, carele desigur că vor putea învia pe cine-or vrea, când ştiinţa, tehnica şi conştiinţa le vor permite aşa-ceva, păi cum naiba (iar acest lucru mirabil se va putea realiza în momentul în care corpul uman individual, dimpreună cu zona instinctelor înnăscute şi cu cortexul final, se vor putea clona – ceea ce s-a realizat deja – şi i se va putea descărca clonei, precum unui banal computer personal, nu doar informaţia din Al Treilea Testament sau Val, ca unui eminent tocilar, dar şi memoria individuală, acumulată în viața-i strict locală şi temporară, – însă nu asta va fi problema cea mai grea a generațiilor următoare, frăţioare, ci pe cine anume să înviezi, tale quale), ei bine, moştenitorii Pământului n-o să te-nvieze pe tine doar pentru că azi eşti mai bogat, mai cu moţ la tine-n sat ori stat, mai gross or mai gras sau pentru că ai o unică gaură-n găoaz, însă chipurile mai de vaz, ci numai şi numai dacă az’ ai un finissim obraz, aloo, dacă faci o faptă heroică or de legendar curaj, dacă eşti dedicat celorlalţi ca un sfânt sau dacă-n genere laşi o uriaşă urmă creatoare / mângâietoare pre pământ, astfel încât învietorii să te-nscrie nu doar pe tine, la un moment dat, la rândul de înviat, mey, bădie, ci şi pe cei care te-au înconjurat ori cu care te-ai jucat în dulcea copilărie din prima viaţă vie sau în alt mod te-ai contemporanizat, căci altfel ce rost ai avea, singur cuc şi cu umbra ta, într-o lume unde nimic şi pe nimerea n-ai mai recunoşte, a… ? :(

Ca să rezumăm și să-ncheiem acest cânt, Tatăl – „Eu Sunt”, cum i se mai zice-n Vechiul Legământ – nu poate exista spaţio-temporal şi deci în real, unde să ne fie accesibil şi nouă, celor din actualitatea care este, decât prin Filius or, cu acribie canonică spus, prin et Filius, prin Logosul care se naşte din Primus în secunda hyperlină a exploziei primordiale, iar apoi se umflă şi se metamorfozează prin calităţile or cerurile succesoare, din ce în ce mai integratoare, spre a-şi continua evoluţia suitoare până la Omega, stadiul final al germinaţiei universale şi totodată al spaţiu-timpului, al realităţii propriu-zis creatoare, stadiu în care kosmosul in integrum şi nu doar Planeta Ou – ce se va fi stratificat hăt demult în marele hău – va redeveni un singur eu, o unică fiinţă, reculegându-se într-o nouă Singularitate Germinativă şi pregătindu-se pentru big-bangul or versantul vieţii dimpotrivă, cum ar veni. N-avem nicio dovadă că Viaţa şi Metamorfozele Kosmosului-Eu s-ar desfăşura în alt mod, chip ori asemănare decât se desfăşoară viaţa pe Planeta Ou, care Planetă – mi se pare – e vârful săgeţii timpului întregii deveniri universale, reprezentând un stadiu germinativ deja suficient de avansat şi de determinat încât să ne putem da seama atât despre ceea ce a fost până acuma, despre ce este vorba – în gând și pe pământ – în propoziţia cea mai simplicissimă a fiinţei (“Eu Sunt!”), cu verbul Logosului gestând – iacătă-L! – în pântecu-i cosmic destul de umflăţel şi de aceea vizibil chiar pentru mintea și inima unui biet poesel, voila, dar şi despre ce va fi să fie, n-aşa ?

(va urma)

Advertisements
Posted in Planeta-Ou. Comments Off on Cântul X