Cântul VIII

Mamina

Deşi percepţia mea interioară – care cu trecerea vremii s-a mai tocit, vezi bine – este că anii copilăriei au durat infinit ***, totuşi din noianul de amintiri & simţiri ale acelui spaţiu-timp fabulos rememorez cu precizie – iacătă – tangajul unduios al bărcii Shaica, atunci când mă duceam cu taica, tăticuţul meu drag, la tăiat de trestie & răchită în luncă şi când ne sculam încă de la ora două-trei din noapte, căci era cale lungă să ne-ajungă de mers, iar măicuţa ne sfătuia, ne pregătea de plecare, ne didilea şi ne punea în trăistuţ ce găsea prin casă şi ea : o felie de slănină, un ou, o ceapă, un codru de brânză, o azimă şi, evident, peşte fript sau prăjit în untură, bucăţi mari de crap rumânesc, d-ăla auriu, băgat mai întâi la saramură, iar pe urmă uscat în podul casei la a streaşinei căldură, pe care când îl mâncai ţi se topea-n gură, plus şi ceva udătură pentru dragu-i soţior, adicătelea un clondir de zaibăr roşior, ca să-şi amintească tot timpul de ea cu dor, după care coboram malul Bălţii, destul de năltişor, orbecăiam până la barca priponită c-un lanţ la al său locuşor şi plecam spre împărăţia trestiilor, nuferilor, pescilor, raţelor şi gâştelor sălbatice, stârcilor, ţestoaselor, vidrelor şi pelicanilor… Io stăteam pe başul de la pupa bărcii, înfofolit în vreo pătură sau ceva, în timp ce tăticu trăgea la băbăici sau la opăcini, aşezat pe scaunul principal al şăicii şi nu mai prididea să-mi răspunză la întrebări, voila : ce stea e aia ? dar aia ? dar cealaltă ? unde mergem ? cât mergem? cum mergem? cum de mergem în timp ce stăm? de ce la barcă îi zice dubă? apa de ce e apă, de ce nu e pământ ? ce e pasărea aia care ţipă ? şi de ce zboară ? io de ce nu zbor ? dar tu, tăticuţule, de ce nu zbori ? dar mămica, dacă ar vrea, ar putea, n-aşa ? dar marele ? dar maica-mare ? şi de ce fâşâie apa aşa când trece duba prin ea ? etcetera, etcetera, până când tăticuţu se enerva şi-mi zicea că dacă nu-ncetez cu întrebările & mirărirle şi nu mă culc, măcar până or miji zorile, ne-ntoarcem acas’ ! Niciodată – şi au fost nenumărate drumurile mele cu tăticu, la tăiat de trestie – el nu m-a ameninţat (ca să termin naiba cu-ntrebările) cu aruncatu-n apă, cu-o bătaie sau cu alte pedepse de-astea direct înspăimântătoare, ci doar atâta îmi zicea, după o oră-două de răbdare : “Dacă nu taci, ne-ntoarceam acas’ şi n-o să mai pupi niciodată la Balta Mare, drag copilaş !” Or – nu ştiu de ce –, perspectiva asta mă-ntrista mai rău decât orice altceva ! Cum adică, să nu mai văz io soarele răsărind, parcă dintre trestii ţâşnind şi ca un ou roşu de Paşti, tocmai atunci scos din vopselele sângerii, şiroind ?? Să nu mai văz aburii dimineţii preste apa viorie plutind, iar crapul vesel şi dolofan pe neaşteptate sărind la doi paşi de mine, căzând apoi înapoi şi plescăind, stropindu-mă cu picături de argint ?? Să n-aud răţoiul pictat cu verde, cu negru strălucitor şi oranj trecând vâjâind preste capu-mi şi aterizând la zece metri mai încolo, în fugos picaj ?? Să nu mai tresar înfiorat când tăticu zicea deodat’ : uite-l !, apoi se apleca şi lua cu grijă de pe plumună (apa cu nuferi) unde plutea, depunându-l chiar în faţa mea, un cuib uriaş plin cu sute de ouă, mari cam cât ale dumneavoastră două, verzulii ca geana vip-eriţei a mai shouă şi-mpestriţate ca obrazele bucălate ale fecioarelor pistruiate, ouşoare pe care io abia aşteptam s-ajung acas şi, după ce mama le făcea omletă, amestecându-le cu pătrunjel pe săturate, să le mănânc cu azimă caldă, unsă cu suc proaspăt de tomate, pe nerăsuflate ?? Să nu mă mai uit io în plumuna adâncă de zece metri, însă limpede (în locul acela, la stuh, un fel de rezervaţie secretă a Maminei) ca apa diamantului, cercetând înfrigurat mişcările boului bălţii de pe fundul lacului şi vânzoleala de cârjance (plătici gigantice) şi vărgaţi bibani, aşteptând tremurând ca vreo ştiucă ori vreun somn uriaş să iasă din bătrânu-i, negurosu-i sălaş din stufăriş şi s-atace-n pieziş ?? Să n-ajung să m-afund prin trestiiş, c-un ochi la şerpii de apă şi la vidrele bursuce ce mă priveau cam cruciş, asigurându-mă că taica nu e prea departe, urmărindu-l după sunetul secerei în finu-i ascuţiş şi-nchipuindu-mi că din sălciile plângătoare ce mă-mbrăţişau cu-a lor galbină şi mumos mirositoare floare îmi zâmbeşte Zâna Istrului binevoitoare, nu de alta, dar pentru a-mi garanta că mă va apăra în caz ca vreun balaur din adânc ori ielele pădurii, ce-n juru-mi păreau că galeş şi provocator fug, vor vrea să-l apuce pe poesel de căpşoru-i tuns chilug şi să-l înfulece făr’ să-i mai lase măcar un fulg, a ??

*** … Abia mult mai târziu, după ce Taica, Maica şi Balta Mamina au intrat în mit, am înţeles de ce timpul copilăriei mi se păruse infinit, şi nu mint : fiindcă în copilărie io trăisem după un orologiu pe măsura finţiucicii mele de ghemârdic, aşa cum e de presupus că într-o entitate şi mai pitică, de exemplu într-o furnică sau într-un electron covalent, ceasul existenţei curge încă şi mai lent, pe când limbile orologiului dintr-un lucru gigantic, de exemplu cel al galaxiei din constelaţia Câinele Mic sau al unui quasar apocaliptic, ca să nu mai vorbim de orologiul Cosmosului integral, se grăbesc infernal. Iar asta nu e doar o metaforă de poesel ştrengar, ci e real şi se poate intui plenar, dacă ai suficient curaj mental să încaleci pe săgeata timpului din vârful unui secundar ce aleargă pe cadranele unor orologii imaginare, montate pe nişte entităţi materiale înşirate de la mai mic la mai mare, iar apoi s-o porneşti călare pe vârful săgeţii tale – tale quale – fix un minut, măsurat cu cronometre riguros egale, dacă le priveşti de la o anumită depărtare ; diferenţa va fi că-n timp ce pe ceasul cel mai mic (pe care în montajul celor 7 imagini de mai sus nu-l zăreşti niciun pic, chit că-n softul html al topicului ocupă acelaşi spaţiu grafic cu al oricărui alt cerc sau ceas rotitor, fie el şi titanic) te vei mişca precum un melc microscopic şi deci vei fiinţa un minut cvasistatic, estimp, pe secundarul orologiului încastrat pe-o hipersferă cosmică va trebui să tinzi spre “c”-ul luminii împătrit ca să prinzi minutul ăla înainte ca-n alte părţi cronometrul să se fi oprit…

Astfel, Cosmosu’ poate fi asemuit c-un zbârnăitor fus având în ”nadir dedus” un orologiu redus la un punct himeric, unde nu există nimic, deşi există Totul teoretic (sau există Softul Temeinic, altfel spus), apoi, odată cu Big-Bang-ul generic, încolţeşte din neant primul timp cu primul limb, urmat de un vârtej de ceasuri cu limbi din ce în ce mai lungi şi mai ameţitoare, în care ticăie alte şi alte ceasornice locale, până-n zenitul orologiilor cosmice actuale : un maelestrom de ceasuri montate pe black-holele din centrele galaxiilor şi aglomerărilor nebulare, dar şi-n oricare dintre entităţile particulare, structurând realitatea spaţiu-timpului relativist, – însă n-aş vrea să insist, căci io nu sunt scientist.

Advertisements
Posted in Planeta-Ou. Comments Off on Cântul VIII
%d bloggers like this: