Cântul I

Pater Noster

Am mai spus-o cândva şi-o spun iacată şi-acu’, după ce ani de zile am tăcut ca un pesce (fiindcă n-am avut unde să inscripţionez chestia asta în public, neavând libertatea pe care Mr Google mi-o dăruieşte, fireşte) : nu doar că locuim pe-o planetă cum nu se mai găseşte în a Domnului împărăţie, mey bădie, însă planeţica asta, care-n comparaţie cu gigantica metagalaxie este ca un fulg de păpădie, ca o (i)realitate ce ni se arată parcă doar mie/ ţie subt formă de lumen sau de trezie, ca o iluzie fistichie, ca o halucinaţie dintr-o felixită nebunie, ei bine, bucata asta de pământ e chiar fiul contemporanizat prin orişicare fiinţişoare-lucruşoare de subt soarele-clocitoare din cerul înalt, sau este – aşa-zicând – primordialul cuvânt preste mode şi timp întrupat, crede-mă, fratre luminat, ori de nu, ia-mă neîntârziat la scuipat 🙂

Nimic – dar absolut nimic – nu s-ar înţelege din ce se-ntâmplă cu viaţa ta sau a mea, cu şirul nesfârşit de vii ce încetează la un moment dat a mai fi, dispărând aiuritor în împărăţia morţii, decât dacă legăm făptura omului – exempli gratia – nu doar de taică-său ori de maică-sa, de casa şi de nevasta sa, de averea sau de vatra sa, de neamu-i de dinaintea sa ori de patria sa, de Carpaţii înalţi sau de Balkania vlahilor fraţi, de Roma legionarilor gentili şi cognaţi, de Europa neanderthalienilor apropiaţi, de planeta înruditului animal, de-ntregul bestiar sau insectar, de regnul vegetal sau de supa aminoacizilor din oceanul originar, de sistemul solar sau de calea laptelui ce-o vedem noaptea brăzdând cerul ca un ştergar spuzit cu pilitură de mărgăritar, de roiul galaxiilor cuibar, de metagalaxia ce ne-nconjoară ca o fântână cu fund globular, în care te-ai uita deodată-n toate părţile în adâncu-i circular, tu fiind chiar apa limpede din şiştar, ci mai întâi şi-ntâi tre’ să legăm bucăţica de glod ccnar de pater noster primordial, de Atomul cel primar, aşadar.

Şi deci ce-ar fi, bey, să ne-ntoarcem împreună la faza când nici fiinţă, nici nefiinţă nu era, aşadar la capătul timpului, cum ar veni, dar de fapt nici timp la ora aia zero nu vom găsi, din moment ce nimic nu se mişcă, deocamdată, pe-aci, iar spaţiu’ e şi ista ca şi cum n-ar fi, normal (din cauză că totul e înghesuit într-un infinitezimal degetar si nimic nu se află în afar’) şi să vedem ce e sau cine e-n acest Atom primar. Mey, ca să vă faceţi un sfârculeţ de idee cam despre ce-ar fi fiind sau cum ar fi fiind să fie în aiastă indescriptibilă scânteie, închipuiţi-vă că sunteţi – nu chiar întâmplător, cum vom vedea – un martor fix sau imuabil contemplator cocoţat pe stânca pufoasă a unui hypernorişor de la sfârşita lumilor şi dintr-o dată aţi avea în faţa ochilor tabloul următor: toate cele ce sunt, au fost sau vor fi fost în viitor s-ar alinia una după alta într-un shir hashirim – vorba vine, n-aşa? – riguros vertical şi infinit şi-ar începe să se scurgă din zenit spre nadirul sorbitor, trecând prin faţa Ta într-un ritm din ce în ce mai aiuritor şi accelerat, respectiv cu viteza luminii la pătratul tot mai încurbat şi dispărând în hăul timpului de altădat, în black-holele cel mai turbat care a existat vreodat, cântarea / parada asta a firii de zi cu zi continuând ceas de ceas şi mitani după mitani vreme de miliarde şi miliarde de ani, iar la sfârşit Tu însuţi, deşi teoretic imuabil, etern şi neclintit, n-aşa? te-ai simţi brusc adsorbit, shiiit, de groapa în care totu’ se va fi cărăbănit, deci Tu însuţi ai simţi şi-ai vedea cum odată cu stânca neclintită şi cică veşnică a Ta, însăşi marginea lumii sau ultima Thule, n-aşa?, s-ar porni să scoboare cu-o viteză înspăimântătoare, normal, spre groapa din punctu’ Alfa cardinal, dar într-un fel f. bizar: şi anume, ca şi cum Tu ai fi oricare dintre punctişoarele suprafeţei unei băşici de porc, de măgar sau de cauciuc supergonflate, şi-n acelaşi timp ai fi toate clusterele or punctişoarele astea la un loc, dar riguros toate, şi-ai simţi cum beşica se dezumflă cu viteza luminii hyperturbate, mey, frate, astfel că la sfârşit, deci după ce beşica se va fi golit complet, toate punctişoarele sau clusterele suprafeţei dure din care Tu contemplai firea ca un senin Poet s-ar reuni într-un singur element, hi-hi, aşadar te-ai pomeni singur Tu pe-aci expectându-ţi măruntaiele sau templatele firii fistichii, trăindu-te şi liubindu-te pe tine însuţi ca zeul ăla al cărui nume zici că-l ştii, fire-ai să fii, a ?

Advertisements
Posted in Planeta-Ou. Comments Off on Cântul I