Cântul III

Cerurile

Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centrul radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a înhăţat; aşadar cu solul stelar-placentar plus spinu’ iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi mai falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur.

Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur’ şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poeselu’, n-aş putea să jur, aloo. Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimul electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim – doar o etapă din viaţa mare – n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind “cogito ergo sum”), şi asta o spun pur şi simplu pentru că fructele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat’, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi Grădinarul o va fi gustat.  Se ştie, de altfel, cum a evoluat Pământul rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce întâmplare s-a întâmplat în oceanul primordial ce va fi existat, în supa aia minerală de neimaginat, plină de bulionul şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortocheată cărare, în timp ce logosul scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat – cum am văzut – în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, desigur) pe “cel mai tare şi mai dur” din natur (şi nu neapărat mai pur), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare:  de la simplicissimile protozoare până la primatele actuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii.

Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii : voi nu vedeți că Terra, Oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca Atomul primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ou adevărat, un embrion pe care cosmosul întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt Soarele din zenitul natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea’, deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscripţionat in supa ovulară a sa, duh la ordinul căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputul vieţii pre pământ, precum embrionul plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţul spre lumea reală de-aci, care-o mai fi ? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntul  “lung şi lat”, ovulat în cuibuşorul din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionul cosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fântâna trecutului tot firmamentul ce se vede cu ochiul liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olimpice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de sub afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta – vorba vine, păi cum naiba –, abia în acel moment se va putea întrevedea cât de cât conturul entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurile sau cojile-i ovulare ce vor urma. Şi nu că poeselul nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa începuturilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe Cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomul primar de aromele imaginarului integral.

Advertisements
Posted in Planeta-Ou. Comments Off on Cântul III