Cântul II

Hypostazele

Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumii, de shiru hashirimul infinit, ce-i de făcut, bey? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetul Blaga în racla sa? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plezni cutremurător, precum o semincioară de mei plină de dorul tuturor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solul muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinul aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidul din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal J Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum altcumva, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shirul hashirim de-a-ndoaselea, respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planul, Maistre, n-aşa ?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superiorul major, învingând până şi logosul sau gramatica, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey Tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa ?

Primul ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpul ce s-ar umfla spre shirul hashirimul infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superiorul mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malul ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa ?, ori ca sunetele / unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cosmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu’ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişce îndrăgostit gând, n-aşa ?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi-n alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi praful de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sforţa black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor apărea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele gravitației universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fântâna trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu „sus în cer”, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, vere, aloo, decât cerul înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila!).

Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii dintr-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rândul lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământul plin de mister, aşa şi-n banalul cer, n-aşa? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră, sugând galeş din primordiala colastră.

Terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că întâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolul primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor (pars secunda, aloo) într-o Operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiul liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei. Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanul Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce enormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi. Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald –, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii!

Posted in Planeta-Ou. Comments Off on Cântul II