Cântul VI

În brațele maicii sale

Pe când eram o fistichie celulă vie în burtica mamei dinainte de copilărie, celulă croită după tiparu’ genitorilor mei (moştenit de la şirul de arhei dinapoi, cu capătul unghiului în tatăl primordial din noi), simţeam lumeea precum un atom cu protoni şi electroni moi sau ca un simplicissim didiloi. Pe urmă, în secunda doi, când m-am transformat în microscopic zgâmboc, mormoloc, peştişor-şerpişor, păsăruică fără zbor, căţeluş gânguritor, maimuţel dobitoc, înainte de a mă preface-n pipăruş zâmboc şi-a zbughi din burta mamei la soroc (fără a mai pune la socoteală alte avataruri de care nu-mi mai amintesc deloc, deşi pielea lor zace acoloşa, imbricată în schelăria encefalului precum sedimentele jurassicului), percepeam lumeea cu simţurile speciilor or vârstelor kosmice prin care mărşăluia fiţiuţica mea, păi cum altcumva. Iacătă cum în timp ce ai mei din Gura Padinei mă credeau mai plăpând ca floriceii de tei dintr-un bordeiaş-bordei, aşteptând s-apar în casa lor atârnând de ciocul berzei ca ocleiul bălţilor, te pomeneşti, io hălăduiam prin erele cosmico-biologhiceşti, preschimbându-mi înfățişarea odată cu specia mea şi metamorfozându-mă fără odihnă în altceva, cu alte simţiri şi cu altfel de a fi în tiparele fiinţei, imitând avatarele Seminţei dintâi în borta spaţiu-timpului.

Şi deci cine era didiloiu’ care s-a născut ieri-alaltăier’ şi-a fost botezat “viorel” : eram eu – tu, ea ori alt prichindel – , sau era El ?  Iar burtica în care m-am plămădit, de la stadiul de atom şi până la cel de om sau hai să zicem de omuleţ, era doar pântecele unei ţărăncuţe dintr-un neam de teslari or de pescari un piculeţ mai isteţ decât neamu-i pizdeț, ăla de la balta Mamina-Galileea, sau era chiar Mama Geea, fiica binecuvântată a Cosmosului Măreţ ?

“Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine“, aşa grăit-a filosofu’ Kant, dar ce-ar fi să ne-ntrebăm, mey : zis-a bine ?

Ce “cer” este deasupra mea, ce “înălţime” ?, când aci e vorba de adâncime, de Groapa HyperMarianelor Lumii, ei bine : 15 miliarde de ani-lumină “în jos“, în bulboana spaţiu-timpului, măsurând de-aci, din creştetul capului meu sau al tău şi până la talpa cerurilor sau a iadului, deci până la Big-Bangu’ din hău.

Dacă închid ochii şi mă uit înlăutrul meu, adică in memoria ce-am căpătat de când în lume am intrat, ce pot vedea, mey? Văd clipa cea repede ce ni s-a dat, pe cea de adineaori, pe cea de mai încoloşa, pe cea de ieri, de alaltăieri, pe cea a primului sărut, a primei zile de şcoală, a primilor paşi cătinel pe plai, a mămicii şi-a tăticului din al copilăriei rai, iar pe urmă firul vederii mi se voalează şi parcă nimic nu mai pâlpâie pe-acolo, vai, nicio imagine or ceva, nicio amintire în memoria mea. Dar uite că nu-i aşa, mey, căci prin ceea ce-am învăţat în cei şapte ani de-acasă sau cu dascălii la şcoala-mi buclucaşă, adicatelea prin ceea ce se cheamă tradiţia or cartea, pot vedea – cu ochii minţii, păi cum naiba – trecute vieţi de prinţi, de doamne şi domniţe şi chiar şi Omu‘ cu-ale sale de ghimpi coroniţe sau pe motanul-încălţat, zmei înflăcăraţi, imperii stelare şi alieni înfricoşaţi, feţi-frumoşi şi ilene consânzene ca soarele de senini şi de auraţi, şi-n genere pot vedea – însă nu aievea, normal – tot ce mi-a plăcut din cărţi, din filme, de la vodevilul de carnaval sau din basmele copilăriei s-aleg şi să gust ca dintr-un eteral însă delicios caşcaval.

Bine-bine, veţi ricana, dar când şi introspecţia, istoria, tradiţia, biblioteca sau cartea cărţilor s-ar termina, adicătelea s-ar epuiza memoria întâmplărilor pe care noi înşine le-am trăit sau a tablourilor/ viziunilor reieşite din spusele/ poveştile/ teoriile sau din viaţa altora, din realitate sau din mit, întâmplări/ povestiri pe care le-am auzit la şcoala din cartierul natal sau din satul unde maika ne-a drăgălit, atunci ce-am mai putea vedea în orizonu’ însorit/ înstelat, precum şi-n lăuntrul nostru mai mult sau mai puţin luminat – cu lumina ochilor sau cu lumina cărţii –, decât nefiinţa or împărăţia morţii ? veţi întreba. Or, nu e nicidecum aşa, aloo, căci n-aveti, e.g., decât să vă uitaţi subt picioarele voastre, mai precis între picioare (oops), bărbaţi, sau voi, femeilor, în mythrele din burtica ce o dată la nouă luni umflaţi, căci acolo purtaţi sămânţa totului sau a Cosmosului pe care aiurea îl cercetaţi, sau, altfel dacă vreţi să vă spun şi dacă chiar vreţi să vă uitaţi spre stelele înaltului (precum Kant sau Genoveva din Brabant, lângă amantu-i princiar & culant) (şi de fapt tot în “jos“, aloo, iar nu în “sus“, o să vă uitaţi), veţi vedea rădăcina planetei albastre, fârtaţi, înfiptă-n spaţiu-timp ca un fus (dar, repet, cerul nu e-n “sus“, ci-n “nadir dedus”) şi-alcătuită din miriade şi miriade de galaxii gingaş-albăstrii, nebuloase ce se pierd în pustii de pustii şi care cu-atât mai mult se-nroşesc, fug şi se-adâncesc în trecut, scoborând ameţitor în hăuri de hău, învârtejindu-se prin spiralele lu’ Gamow, prin găuri de viermi, prin quassari şi-n black-hole inele, cu cât acestea sunt mai depărtate de tine, privitorule în logostele, astfel că dac-am avea un okean Hubble uriaş, capabil să răzbată prin ele, l-am putea zări în capătu’ unghiului, la începutul începutului, chiar pe el, Marele Alfa incredibil de mititel (faţă de cât cuprinde-n el!), aşadar pe-Atomul cel Prim & divin vibrând lin şi pulsând genuin, opintindu-se borţos şi-umflăţel ca un purcel de lăpticel să plesnească şi el precum un ou de femel cu mitoza-n el (deci cu sămânţa de bărbăţel, să ne-nţelegem!) sau ca un ouţ de porumbel, de zambilă sau de păducel, şi-apoi deodată – baaaaaaaaaaaag…!, ţi se va părea c-ai auzi şi vei vedea fulgerător apoi cum toate cerurile o vor lua la goană nebună către tine, observatorule, spre “viitor” înapoi, iar după nici o clipită hipertrăită te şi pomeneşti cu cerurile astea toate, globulare, eliptice ori spiralate ca un gigantic crotal năvălind fix subt picioarele tale desculţe sau în papuci de pâslă încălţate, halal!, şi-atunci deschide-ţi fereastra, fratre (window!, căci doar eşti la marele bal virtual, n-aşa?) şi-o vei vedea în pragu-ţi chiar pre Maica Preacurată, deodată, zâmbindu-ţi nesfârşit de blând şi părând a ţine la ţâţa-i radiind înstelată pe Fiul or’ – cum ar veni – pe Fiica-i adevărată, adică Planeta Albastră, asta a noastră, sugând galeş din dumnezeiasca-i colastră.