Cântul VII

Memoria

Să presupunem că pe planeta albastră, asta a noastră, ar dispărea brusc memoria, aşadar ştiinţa or conştiinţa a ceea ce omul a aflat sau a înfăptuit el personal ori specia, inclusiv biblioteca lumii şi memoria genetică dobândită de la animal planet, n-aşa?, şi deci în această cruntă ipoteză ce s-ar putea întâmpla, cetitorule, a…? Cu ce s-ar echivala situaţia asta ce nici măcar nu se poate imagina, dacă nu cu nefiinţa ? Iar cine s-ar mai naşte totuşi pe-aci – fiindcă s-ar afla pe ţeava mă-sii deja, n-aşa ? –, ce-ar deveni, mey? Ce-ar ajunge un copil despre care “eu” nici n-aş şti ce e, şi de fapt nici nu l-aş vedea, fiindcă nu l-aş mai putea compara cu altcineva sau cu altceva din memoria mea, cum de altfel nici pe mine însumi nu m-aş mai percepe, necum pricepe, n-aşa?, nici mâna-mi n-aş mai şti ce-i cu ea, nici pantoful scâlciat sau vârfu’ nasului coroiat şi-aş privi la lume ca poetul cel mai nevinovat sau ca un bebeluş din spuma mării întrupat, din moment ce-n memoria mea ar fi tabula rasa, ca într-un loc perfect întunecat, antifonat, antiodorat, de nepipăit şi de negustat ?

Or, şi mai înfricoşător : ce s-ar alege de un pruncuşor născut orb, surd, fără miros, fără gust, fără pipăit şi deci tot atât de nesimţit ca o piatră de malahit ? Cum ar şti el că tocmai a sosit în lumeea care l-a dorit, din moment ce nici sfârcul mamei nu-i provoacă niciun gângurit ?

Chiar asta e nefiinţa, mey, cetitor iubit : e imperiul de unde memoria ori a pierit, cum se-ntâmplă în cazul unuia ce-a fost om oricât de luminat, dar care din viaţă a încetat şi s-a îngropat în pământul din care fusese creat pe baza softului din părinţii părinţilor lăsat – şi deci în baza duhului trecutului îndepărtat & imediat, duh plecat din atomu’ primar odată cu timpul ca o săgeat’ şi lansat spre omega cu viteza luminii la patratul tot mai încurbat & spiralat –, sau, din contra, e imperiul în care memoria încă nu s-a înfiripat, cum se-ntâmplă cu nenăscuţii din viitor, care zac în coiţele & ovuleţele alor lor, în cetele viilor şi virtualilor şi-n libidoul vâscos dedus din soarele sorilor, din L’Amor che muove Il Sole e l’altre stelle, aşteptând ca săgeta timpului să-i ajungă din urmă la vremea soroacelor iele, să străpungă inimile genitorilor şi să-nceapă să extragă din pământu’ patriilor, prin contopirea contrelor, n-aşa?, moleculă cu moleculă din carnea în care se va însămânţa memoria pentru next generation din hypernor, mai adăugându-se şi de la generaţia asta nouă încă o notă specifică acoloşa, o contribuţie proprie la vectoru’ memorial ce-a plecat acum 15 miliarde de ani din Bomboiu’ Primar şi va ajunge in staţia terminus – Omega, aşadar – într-o infinită zi spre sar’.

Ce altceva sunt “eu” decât summa momentelor trăite personal şi imbricate în memoria-mi din materia cenuşie, din scoarţa concrescută între “ce-a fost” şi “ce-o să fie”, între a fiului maimuţei şi-a celor de subt el împărăţie, provenită la rându-i din evva eukariota iţită din fântâna de minerale cică nevie, şi Virtualitatea ce va fi să fie pe vecie, din moment ce io scriu aici şi acum această poesie chiar şi după ce martorii din mirabila-mi copilărie nu mai sunt decât în al meu gând sau în paginile lumii de pixeli or de hârtie adăstând, deci după ce scumpii mei s-au descompus în pământul roditor de unde se vor fi născut la vremea lor prin softu’ nevermor-nemuritor al ţărişoarei “de glorii şi de dor”, al sfântului duh Ro din care ne tragem cu toţii cei de “pe-al nostru nat” şi care e păstrat – unde credeţi, puritani, aloo? – în nişte banale izmene colorate câteodat’ maro sau întinaţi chiloţi, între picioare de titirci, hoți, vete, fete cucuiete şi flăcăi hăndrălăi, de ingenii sau de mboi, de forme vechi şi noi, prin care “cel ce este” prin toate şi toţi se-mbracă-n firea-i ţesută din immensitatea de vii şi morţi, atomi şi arhonţi, radiaţii şi roţi, soaţe şi soţi, maţe si porţi, robi şi roboţi, sabbat şi saboţi, unghii şi hughenoţi, sanctităţi şi sanculoţi etcetera, etcetera, refăcându-şi pas cu pas duhu’ ori magma germinativă a sa, precum o semincioară de mei azvârlită de semănător în pământu’ reavăn & roditor al primaverei, când înfloresc grădinile cu-al lor zumzet & odor, şi care sâmbur plesneşte deodat’ îngrozitor, asurzind al microorganismelor bobor, aidoma big-bang-ului hyperbubuitor, n-aşa?, pe urmă încolţeşte, creşte şi leagă cu spor, refăcându-l la sfârşita sfârşiturilor pe Tatăl speciei lor şi totodată Fiul meilor, aşa cum Sfântu’ Soft or Cuvânt însămânţat de Avesalom în Maica Preacurată a tuturor – văzutelor şi nevăzutelor, trecutelor, prezentelor sau viitoarelor încătuşate-n Hypernor, în pântecul atotcuprinzător, în raiu’, iadu’ sau Atomu-ncepător, unde nu e nici timp, nici loc, nici fiinţă, nici nefiinţă, aşa cum unii o înţeleg, ci doar Virtualitatea de la Alfa la Omeg’ – se va reîncarna în Pater Noster cel întreg ?